Omul de la masa din stanga mea parea teribil de singur. Isi petrecea clipa intingand cu o bucata de covrig uscat intr-o cutie de icre “Bonito”. Inainte de asta isi asezase cu grija, aproape ritualic, foaia de ziar colorat, ce avea sa-i serveasca drept fata de masa, pe suprafata rotunda din pal cenusiu. Sfaramase mai apoi covrigul in podul palmei, lasand sa-i curga printre degetele groase framituri fine si albe, care cazand se amestecau printre literele tabloidului. Cand a ajuns aproape de fundul cutiei omul s-a oprit brusc din mestecat, si-a ridicat privirea catre mine, zambindu-mi din coltulu gurii si parca rostind : “situ ca ma privesti”.
Ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, barbatul a continuat sa stearga cu grija ultimele ramasite de icre cu ultima bucata de covrig.
Am plecat din locul acela urmarit de un zambet cat un suflet si o nemarginita frica de singuratate.

Pentru Thomas Hobbes statul reprezinta un remediu impotriva anarhiei. Oamenii, fiinte egoiste prin natura lor, nu urmaresc decat telul propriei bunastari. Desi traiesc in comunitati, societatea nu mai reprezinta “locul natural” al omului, naturala este doar individualitatea. Cand doi cetateni ai unei comunitatii isi doresc acelasi lucru acestia devin rivali si astfel apare conflictul. Statului ii revine rolul ingrat de stinge conflictele. Analiza functionarii unui stat se face la nivel de individ, iar pentru a modela statul, este clar nevoie de cunoasterea legilor naturii umane a indivizilor ce alcatuiesc comunitatea.
La noi, extrapoland gandirea lui Hobbes, statul insusi a devenit anarhic, infestandu-se iremediabil de la comunitatea pe care ar fi trebuit sa o deserveasca. Statul nostru imbraca haiana unei individualitati, care nu numai ca participa activ la conflicte, dar de cele mai multe ori le si genereaza.

De la o vreme hrana se cam ispravise in Canisia.
Cainii, lesinati de foame, urlau la cer, ca si cum cineva de acolo le-ar fi aruncat vreodata ceva.
Oamenii cainilor purtau zgarzi cu tepi la gat ca sa nu se sfasie intre ei.
Devenisera niste biete animale de companie intr-o lume in care cainii erau stapani.
Cei care isi tradau stapanii se strangeau in haite pe la colturi de strada si prin parcuri,
uneltind pe ascuns impotriva ocupatiei canine.
Pentru a starpi orice urma de complot, comitetele canine de represiune impanzisera orasul.
Dizidentii prinsi, infundau abatoarele de la marginea orasului.
Procesul de taiere se desfasura ecologic, dupa normele reglementate de partidul suprem.
Delicatesele proaspete ajungeau pe mesele mai-marilor vremii.
(proiect de continuat…)

La sfarsitul Creatiei, Dumnezeu a aruncat in sus toti puii de animale. Printre acestia si puiul de om. Toati ceilalalti pui au cazut pe pamant s-au ridicat si au mers pe propriile picioare. Puiul de om a fost insa prins in poala de Maica Domnului. Vazand aceasta Dumnezeu a rostit catre Maica Domnului: “pentru ca l-ai prins in brate, sa il tii in brate pana va invata sa mearga…” .

Se zice ca de aceea dureaza un an pana ce omul invata sa paseasca spre deosebire de restul animalelor.

Viata este o piesa de teatru plictisitoare in care toti jucam acelasi rol de la nastere pana la moarte, asemeni unor paiate conduse de undeva de sus de niste sfori invizible. Papusarul iscusit nu este vreo divnitate ci propria noastra constiinta ancestrala. Din nefericire, cei mai multi dintre noi nu ne dam seama de asta si jucam programatic, cu sarguinta, dupa acelasi scenariu imbatranit, inconjurati mereu de aceleasi decoruri. Cei care simt sforile, incearca in zadar sa se descotoroseasca de ele. Sforile sunt groase si nu se pot rupe. Resemnati, acestia se vor multumi atunci cu dese improvizatii si schimbari repetate de decor, toate menite sa alunge monotonia.